Florina's Blog

We control the sunlight

Florina Pășcula — Tue, 29 Mar 2011 06:55:18 +0000

Evenimentele din ultima jumatate de an m-au determinat sa renunt pentru o perioada la activitatea de blogger, insa odata cu revenirea caldurii mi s-au dezmortit si simturile artistice, asadar o sa incerc sa mai plictisesc putin cititorii ajunsi din greseala pe acest blog. Pentru inceput, o sa recomand o piesa care mi-a incantat urechile in ultima saptamana.

Enjoy! I’ll be back soon!

Painea noastra cea de toate zilele

Florina Pășcula — Sat, 19 Jun 2010 21:08:30 +0000

Ma trezesc ciufulita si nervoasa pentru ca am dormit mai mult decat trebuia, desi nu pot spune ca astazi aveam de facut ceva cu adevarat important. Stomacul isi cere drepturile de a fi hranit macar o data pe zi dupa cum l-am obisnuit in ultima perioada pentru a scapa de cele doua-trei kilograme in plus. Decid sa cobor pana in fata blocului rugandu-ma sa gasesc deschisa cea mai utila unitate comerciala din zona si anume chioscul de paine Panemar. Ma bucur la vederea usii deschise insa rafturile goale imi taie pofta de paine calda. Remarc insa vreo cinci persoane pazind chioscul de 12 metri patrati si imi dau seama ca poate mai exista inca o sansa de a-mi satisface poftele culinare. Ma asez frumos la rand, aud intrebarea “cand vine painea?” de vreo cinci ori, analizez vanzatoarea disperata la culme de insistenta clientilor si injur in gand o doamna care bolboroseste continuu intrebandu-se de ce cele zece minute de asteptare promise de vanzatoare s-au transformat deja in jumatate de ora. Ma plictisesc repede si decid sa ma intorc acasa, sa iau o plasa si sa dau o tura prin Piata Marasti pana creste graul pentru painea de la Panemar. Cobor din scara blocului si vad o coada de vreo 15 oameni inghesuiti in magazin. “Nu stau la coada asta nici moarta. Numai bine, pana fac piata se elibereaza si chioscul” imi zic in sinea mea. Bineinteles ca in drumul spre piata intalnesc tot felul de specimene masculine reusite, drept rasplata pentru faptul ca sunt total nemachiata si arat pe jumatate boschetara. Jumatate dintre tarabele din piata sunt deja inchise si incepe sa-mi treaca prin minte ideea ca probabil nu voi gasi nici macar telemea proaspata. Poate ca astazi n-are rost sa mananc. Pana la urma gasesc un chiosc de lactate in care gasesc mult-visata branza iar vanzatoarea aproape ca ma obliga sa o gust in public, pentru a ma convinge sa cumpar de la ea. Cumpar niste rosii de la un batranel simpatic si determin unul dintre cele mai frumoase zambete din cate am vazut pe fata unei fetite de vreo 10 ani in momentul in care ii cumpar o legatura de ceapa cu un leu. Ma intorc vesela spre chioscul de paine, visand la micul-dejun de la ora 16:30. Toata veselia imi dispare insa in momentul in care vad rafturile goale pentru a doua oara, plus doi-trei oameni folosind stereotipul “mai primiti paine?”. Imi atrage atentia un BMW seria cinci parcat neregulamentar in apropiere, pus pe avarii. “O sa ramana fara baterie in curand”, e primul gand care imi trece prin cap datorita neplacutelor experiente avute cu bateria masinii mele in urma cu cateva luni. Raspunsul afirmativ al vanzatoarei pentru intrebarea de mai sus a creat deja coada in magazin. Doi baietei de maximum 10 ani sunt primii la coada si nu par sa se miste de langa tejghea fara paine. In spatele lor, o tanara la 20 si ceva de ani, imbracata la patru ace, machiata, coafata si accesorizata cu o geanta Louis Vuitton asteapta linistita. Vreo doi batranei se pun la coada in afara chioscului, la aer. Alti doi copilasi se prefac ca se bat langa chiosc, insa de fapt asta e felul lor de a astepta painea. O doamna la 40 si ceva de ani intreaba furioasa de ce nu este paine nici aici, dupa ce a mai vizitat doua chioscuri Panemar cu rafturile goale. Intr-un final mai apare un domn suparat ca nu a gasit paine nici la alte trei chioscuri apartinand aceleiasi firme si se pune linistit la rand, nu inainte de a intreba cine e soferul care aduce azi mult-doritul aliment pentru a se interesa personal cat mai dureaza toata tarasenia in cazul in care responsabilul cu distributia ii este cunoscut. Ies din chiosc si o sun pe mama ca sa nu ma plictisesc prea tare asteptand. Toata familia mea de la Deva rade cand le povestesc cata rabdare trebuie sa ai in Cluj pentru a cumpara o paine proaspata si mama isi aminteste de perioada lui Ceasca, pe cand statea ore intregi la cozi interminabile pentru o sticla de lapte. Mai trec vreo zece minute si intru din nou in chiosc, deoarece lumea se tot aduna si romanul nu prea stie sa respecte ordinea de felul lui. BMW-ul parcat aiurea e tot pe avarii. O tot analizez pe gagica din fata mea si la un moment dat vad ca are in mana cheile unui BMW. Elucidez misterul cu usurinta. Ce nu face omul pentru o bucata de paine? Da-le naibii de reguli, da-o naibii de baterie, da-le incolo de fite. Painea de la Panemar merita orice sacrificiu. La un moment dat vine in fuga un baietel de maximum cinci ani, tinand intr-o mana o plasa mai mare decat el si in cealalta banii exacti pentru paine. Ramane dezamagit cand vede ca nu are ce sa ii duca mamei sale si fuge spre casa cu aceeasi viteza. Intre timp, coada a adunat vreo 20 de oameni. Dupa vreo cinci minute, apare si dubita cu paine. Desi sunt maximum 10 lazi, soferul le imparte in doua parti egale, deoarece mai sunt oameni in asteptare si la alte chioscuri din cartier si painea trebuie sa ajunga peste tot. Precizeaza ca a venit tocmai din cartierul Zorilor, deoarece cei responsabili pe Marasti si-au epuizat stocul. Dupa toata agitatia de mai inainte, oamenii isi tot cedeaza locul unul celuilalt, nemaistiind exact cine si cand a ajuns in magazin. Noroc ca painea pare sa ajunga pentru toata lumea, ca altfel nu cred ca mai vedeam astfel de amabilitati. Initial vreau sa cumpar jumatate de paine, dupa care realizez ca maine e inchis magazinul asa ca decid sa cumpar o paine intreaga. Am nevoie de atat de multa concentrare pentru a lua aceasta decizie incat sunt pe punctul de a pleca din chiosc fara restul in valoare de doi lei, actiune suficienta cat sa urle dupa mine vreo trei persoane. Tot analizand toata intamplarea, in lift imi trece prin cap ca panificatia este una dintre cele mai profitabile afaceri in prezent. Unde e criza cand oamenii se bat pentru un produs? Ce-i drept, e vorba de un produs mai mult decat necesar, facut si servit cum trebuie. Unele firme nu se vor lupta cu criza niciodata.

Totul se repeta..care e explicatia?

Florina Pășcula — Fri, 18 Jun 2010 16:02:27 +0000

Nu stiu altii cum sunt (ca sa-l citez pe Creanga), dar mie mi se intampla de multe ori sa retraiesc exact aceleasi senzatii fizice si mentale in aceleasi perioade ale anului. Nu stiu daca e de vina presiunea atmosferica, temperatura, intensitatea luminii solare sau pur si simplu organismul uman are inca prea multe secrete pe care probabil ca nu le vom descoperi niciodata. Desi nu gasesc nici o explicatie logica, mereu ma “indragostesc” prin ianuarie si prin iunie. Analizandu-mi toate pasiunile trecute, ajung la concluzia ca toate au inceput in aceste luni ale anului. Pe acelasi principiu, nu-mi pot explica de ce mereu am tendinta de a ma elibera de toate lucrurile care ma deranjeaza prin lunile mai si decembrie. Cea mai grea luna din an este insa august: atunci ma apuca dorul de duca si aproape in fiecare an imi fac planuri sa fug departe de tot ce inseamna viata mea cotidiana. Visez sa plec intr-un loc in care sa nu ma cunoasca nimeni, sa o iau de la zero si sa fac ceva cu totul diferit fata de ceea ce traiesc in prezent. Anul asta am insa impresia ca mi-am ucis de tot sufletul. Mi se intampla de nenumarate ori sa “mi se puna pata” pe cate un specimen masculin. Prietenele mele nu ma mai iau in serios de multa vreme cand le spun asa ceva, ajungand sa ma intrebe: “cat te tine de data asta? 48 de ore?”. De obicei cam asta e intervalul standard pentru o frantura de interes fata de sexul opus. Daca insa dupa 72 de ore nu-i gasesc nici un defect masculului, incep sa cred ca poate mai exista o sansa de a gasi un barbat cum vreau eu si ma cuprinde o stare de buna-dispozitie generala. Starea asta am trait-o vreo saptamana si aproape ca m-am autoconvins ca sunt capabila sa ma indragostesc din nou. Asta pana aseara, cand in doua secunde mi-a disparut toata fascinatia vazandu-l pe respectivul Fat-Frumos clatinandu-se in toate partile, cu o fata de om pe jumatate adormit de alcool si leganandu-se ca o frunza, total pe langa ritmul muzicii. Ori am eu o problema, ori unii barbati nu-si mai cunosc limitele. La ce bun sa fii frumos, destept, realizat si amuzant daca la fiecare iesire cu baietii te imbeti ca un porc si te intorci acasa pe trei carari? Am eu asteptari prea mari de la viata sau chiar nu exista nici o sansa de a gasi un om ca lumea in cluburi?

Oficial, Clujul e in criza

Florina Pășcula — Thu, 17 Jun 2010 01:23:39 +0000

Toata lumea ma intreaba daca in cluburile pe care le vizitez noapte de noapte se resimte mult prea discutata criza financiara. Mereu am raspuns acelasi lucru: eu nu o vad nicaieri, oamenii se distreaza la fel, beau la fel de mult si trec prin doua-trei cluburi inainte de a se intoarce acasa la orele diminetii. Seara trecuta am simtit insa pentru prima data ca populatia de noapte a Clujului sufera. Am asteptat nespus de mult concertul formatiei Directia 5 organizat in unul dintre cele mai selecte cluburi ale Clujului in ceea ce priveste publicul care ii trece pragul si anume My Way. Deoarece am lucrat pana spre ora 12, cand intr-un final am ajuns in centru, am coborat cu teama scarile clubului, imaginandu-mi ce inghesuiala trebuie sa fie jos si cat de greu imi va fi sa ma strecor prin multime pentru a reusi sa fac niste poze acceptabile. Mare mi-a fost mirarea cand am vazut prima jumatate a clubului aproape goala. Intr-adevar, in sala cu scena propriu-zisa era aproape full, insa nici pe departe atat de plin precum ma asteptam. Concertul a fost unul de zile mari. Baietii nu si-au dezamagit publicul, mentinand aceleasi standarde cu care ne-au obisnuit de multi ani incoace. Si totusi, unde era publicul acela numeros cu care e obisnuit My Way-ul la evenimente? Nu o sa uit niciodata cat de plin a fost acest club in urma cu un an si jumatate, la concertul Phoenix, la care pretul biletului s-a ridicat la exorbitanta suma de 100 de lei. Pretul unui bilet la concertul Directia 5 a fost initial jumatate din aceasta suma, dupa care a scazut la 40 si respectiv 35 de lei. Cu toate acestea, jumatate din mesele rezervate din timp au ramas neocupate. Care e explicatia pentru acest fapt? Eu nu vad decat una singura: Clujul nu-si mai permite luxul de a participa la evenimente de calitate, cu preturi pe masura. Oamenii care apreciaza arta si calitatea raman in fata televizoarelor constransi de buzunarele tot mai goale. Pacat. Mare pacat ca tinerii care inca mai dispun de finante prefera sa arunce zeci de lei pe alcool in localuri fara personalitate, in timp ce evenimentele adevarate raman fara spectatori. Daca nu as fi intrat gratis pe baza contractului incheiat cu clubul, as fi renuntat la dulciurile dintr-o saptamana si as fi mers sa-i vad pe acesti baieti talentati si modesti, cu ale caror piese a crescut intreaga mea generatie. Felicitari patronilor de cluburi care inca mai risca organizand astfel de evenimente. Sper ca aceasta criza financiara nesfarsita sa nu le taie elanul.

Fidelitatea: intre mit si realitate

Florina Pășcula — Mon, 14 Jun 2010 00:30:59 +0000

Auzeam intr-o zi la radio un slogan foarte interesant: cand un barbat inseala, nu e el vinovat, ci mereu cealalta femeie poarta vina. Am inceput sa meditez la aceasta asa-zisa teorie datorita faptului ca am acceptat sa fiu, la randul meu, “cealalta femeie” de vreo doua ori, in contexte total diferite. Pe de alta parte, situatiile in care mi s-a sugerat sa accept aceasta ipostaza au fost mult mai numeroase, ceea ce mi-a creat o anumita parere despre barbatii “luati” si notiunea de fidelitate si iubire. Am intors problema pe toate partile, plecand de la premisa ca afirmatia de mai sus este adevarata. Cu toate acestea, nu am reusit sa ma simt vinovata pana acum. La randul meu, am inselat omul de langa mine, ce-i drept, o singura data, insa inca ma intreb cum ar fi fost daca nu o faceam. Respectivul nu ar fi aflat niciodata daca nu i-as fi spus eu acest lucru, poate ca nici nu i-a pasat de fapt de moment ce aceasta confesiune nu a contribuit cu nimic la ruptura asa-zisei noastre relatii, insa in mintea mea a ramas intiparita ideea ca eu sunt cea care a sabotat o relatie care ar fi putut duce undeva daca imi vedeam de treaba. Asadar, unde e concluzia? Ce ii determina pe oameni sa-si insele partenerii? Motivele sunt mult prea numeroase pentru a fi enumerate, insa pot fi concluzionate printr-un singur termen: imaturitatea. Aceasta imaturitate poate caracteriza un om din toate punctele de vedere: fizic, emotional, sexual, material. Desi poate multi ma vor contrazice, asta e adevarul. Asa se explica de ce un barbat care are o femeie frumoasa isi alege o amanta mai putin stralucita. Poate ca in fata femeii perfecte de langa el, un barbat se simte complexat si atunci, in imaturitatea lui, cauta o alta persoana care sa-i inlature aceasta impresie. Toata lumea acuza sotiile pentru infidelitatea barbatilor lor. Eu nu sunt de acord cu asta. Nu de alta, dar ultimul tip pentru care eu eram cealalta femeie imi spunea ca face sex cu sotia sa in fiecare zi. Mereu il intrebam de ce mai pierde vremea cu mine cand are tot ce vrea acasa. Mereu imi raspundea evaziv, deoarece nu cred ca stia nici el raspunsul la aceasta intrebare. Dupa lungi analize, am ajuns la concluzia ca pe mine ma voia numai pentru ca nu eram la dispozitia lui cand avea el chef iar fiecare intalnire era o victorie pentru el. Drept urmare, am simtit ca s-a plictisit in momentul in care a simtit ca m-a “cucerit”. Tipul asta facea parte din categoria imaturilor emotional. Genul care adora sa fuga dupa ce nu poate avea. Ce-i drept, majoritatea barbatilor fac parte din categoria imaturilor sexual. Nu conteaza ce au langa ei, atata timp cat hormonii inca mai colcaie in ei si ar folosi orice gaura pentru a si-i calma. Cu alta femeie in fiecare zi daca s-ar putea. Si nici nu conteaza prea mult cum arata aceste femei. Asta e o precizare pentru sotiile care se intreaba cu ce e mai buna amanta decat ele. Nu e cu nimic mai buna, e doar alta si asta e tot ce conteaza. Mai exista si barbatii imaturi din punct de vedere material. Acestia sunt cei care isi asuma mult prea repede responsabilitatea unei relatii serioase, dupa care devin mult prea impovarati de greutatile vietii si viseaza numai femei cu bani, acuzand in gandul lor femeia de langa ei pe care se simt nevoiti sa o intretina, fara a avea curajul sa recunoasca acest lucru. Nu o sa uit niciodata o discutie avuta cu un amic in club. Tipul imi spunea ca are o prietena de un an si jumatate, ca nu o mai iubeste de multa vreme, insa nu o poate insela deoarece o respecta prea mult si pe de alta parte, nici nu se poate desparti de ea, deoarece ii este mult prea mila sa o vada suferind, dupa ce incercase sa faca acest lucru de vreo doua ori. Intr-un final, inevitabila ruptura s-a produs, iar baiatul, care e mai mult decat un barbat aratos, a schimbat o gramada de femei in cateva saptamani, pana cand a gasit o alta femeie care sa-l faca fericit pe deplin, cel putin pentru o perioada. Asta numesc eu maturitate si respect. Atata timp cat iti iei un angajament fata de cineva, respecta-l pana la capat, dupa care esti liber sa faci orice. Nimeni nu merita sa fie mintit, tradat, aratat cu degetul si barfit pe la colturi din cauza omului in care si-a pus toata increderea. Daca insa simti macar o secunda ca locul tau nu mai e langa un anumit om, pleaca de langa el si nu-i mai pierde timpul. Poate ma repet, insa nu sunt de acord cu “relatiile” la varste timpurii. Omul are prea multe curiozitati si asteptari pentru a se autolimita prea devreme. Si in 99% din cazurile in care face asta, fidelitatea devine o fantasma. Dac-as fi pentru o zi presedinte, as interzice casatoria inainte de 25 de ani si as da amenzi mai mult decat usturatoare pentru infidelitate.

Happy birthday, party animal

Florina Pășcula — Fri, 11 Jun 2010 02:53:53 +0000

Astazi e o zi mai mult decat speciala pentru mine. Desi pentru multi ar putea parea banal, faptul ca astazi se implinesc doi ani de cand practic in mod oficial “meseria” de fotograf de party este o data mai importanta pentru mine decat multe alte asa-zise aniversari. In urma cu doi ani, din dorinta de a ma intretine singura in acest oras plin de mistere la momentul respectiv, am decis (ma rog, sefa mea a decis mai exact:P) sa incerc sa descopar viata de noapte a Clujului. Daca la inceput, totul mi se parea extraordinar, distractia celor multi din cluburi a devenit destul de repede o banalitate pentru mine. Poate e greu de inteles, insa nu am nici un chef sa dansez pe aceeasi muzica cinci seri consecutive, sau uneori, luni consecutive sau ani consecutivi. Dupa o lunga si amanuntita analiza a muzicii promovate de cluburi in general, pot sa spun, ca un observator foarte atent si foarte critic, ca nivelul “Dj-ilor” clujeni e unul foarte scazut. Mult prea putini sunt cei care au curajul sa iasa din tipare. De fapt, sunt vreo doi cu totul, insa nu vreau sa dau nume. Ce pot sa spun e ca unul dintre ei e omniprezent la Petrecerea Bratarilor, iar cel de-al doilea ii face concurenta in aceeasi seara in alt club clujean. Cam atat despre muzica. Daca exista vreun motiv pentru care iubesc atat de tare jobul asta, acesta ar fi faptul ca, prin natura lui, a reusit sa ma schimbe cu 180 de grade. Fara sa exagerez, in cele in jur de 600 de seri petrecute in cluburi, seri in care am facut undeva in jur de 200.000 de poze, cred ca am reusit sa cunosc mii de oameni. Experienta de a vorbi cu oamenii, de a le asculta problemele, de a te bucura alaturi de ei pentru reusitele lor, oportunitatea de a afla si de a intelege lucruri pe care unii se chinuie din rasputeri sa le tina ascunse, m-a transformat intr-un fel de enciclopedie a vietii de noapte clujene. Nu cred ca isi poate imagina cineva cate informatii personale am reusit sa stochez in toata aceasta perioada. Cunosc zeci de povesti uimitoare, sute de rautati, invidii si combinatii ascunse. Am incercat mereu sa pastrez aceste lucruri pentru mine si sa incerc sa invat din greselile altora. Fata naiva si visatoare de acum doi ani s-a transformat intr-o persoana rece, neincrezatoare si atat de dezamagita de oameni, incat fiecare potential partener masculin primeste o eticheta in maximum cinci minute. Si aceasta eticheta ii e nefavorabila in 99% din cazuri. Stiu ca am cazut intr-o extrema din care nu stiu cum si daca voi mai iesi, insa acest mod de a vedea viata si oamenii imi aduce tot mai multe satisfactii personale. Decat singur in doi, prefer singuratatea absoluta (daca se poate folosi aceasta expresie). Tocmai pentru ca am vazut atatea rautati in jurul meu, am incercat mereu sa-mi tin viata personala departe de ochii lumii. Am glumit, am zambit tuturor si nu am facut nici o clipa discriminari intre oameni, fie ca imbracau haine de 10 lei sau de 50 de milioane. Am fost acuzata ca sunt ipocrita, falsa, naiva, virgina, vampa, figuranta, increzuta si am primit inca vreo cateva zeci de astfel de apelative. In tot acest timp, am primit sute de propuneri de tot felul din partea barbatilor. Am intalnit oameni directi, oameni falsi, oameni mincinosi si oameni penibili, insa mult prea putini oameni cu un caracter adevarat.

Cu fiecare zi, m-am convins tot mai tare ca desi ne place sa ne credem stapanii propriilor destine, suntem niste simpli pioni intr-un joc care depaseste cu mult puterea noastra de intelegere. Viata ne fura anumite lucruri insa ne ofera altele cu mult mai pretioase in schimb, lucruri pe care, din pacate, nu stim sa le pretuim la adevarata lor valoare la momentul potrivit. Tot farmecul vietii sta in puterea noastra de a accepta ca totul se intampla cu un scop si de a ne bucura de tot ceea ce avem, fara a ne gandi vreo clipa la lucrurile care ne lipsesc. Asta e cel mai de pret lucru pe care l-am invatat in cei doi ani de hoinareala printre petrecareti.

O lume nebuna, nebuna de tot

Florina Pășcula — Sun, 06 Jun 2010 12:01:14 +0000

De cateva luni incoace, am impresia tot mai des ca sunt ultimul om normal de pe aceasta planeta. Aud atatea povesti, vad atatea intamplari, pretind ca nu observ atatea nebunii, incat am ajuns la concluzia ca traim intr-o lume nebuna de-a dreptul. Desi modalitatile de interrelationare sunt tot mai multe, oamenii se simt din ce in ce mai singuri. Teama de singuratate ii determina pe tot mai multi sa accepte tot felul de situatii care le macina nervii si le colecteaza o multime de frustrari. Orgoliul, respectul de sine si increderea in sine dispar in fata fricii de singuratate. Oamenii ar fi dispusi sa faca aproape orice pentru a nu se simti singuri. Imi vine sa urlu cand aud ca un tanar de 20 de ani sufera de plictiseala. E adevarat ca exista momente in care orice activitate pare inutila sau enervanta, insa in marea majoritate a cazurilor aceasta plictiseala cronica a oamenilor este echivalenta cu dependenta de comunitate, cu nesiguranta personala si cu lipsa unui scop in viata. Viata e asemanatoare unei curse de masini, iar fiecare moment in care ne permitem sa ne plictisim nu reprezinta decat un timp pierdut in cursa cu viata. Daca fiecare si-ar constientiza toata libertatea de care s-ar putea bucura, am trai intr-o lume mult mai civilizata si mult mai fericita. Scriu toate aceste aberatii ca urmare a unei discutii cu una dintre cele mai bune prietene ale mele care m-a sunat de la cateva sute de kilometri, aproape plangand, spunandu-mi ca nu mai suporta o relatie cu un pustan de 20 de ani si 10 clase absolvite, un putoi care ii mananca banii, buna-dispozitie si timpul. Cum naiba poti face astfel de compromisuri la varsta asta, cand ai toata viata inainte si o lume intreaga la picioare? Poate vad eu numai lucrurile negative, insa ma conving pe zi ce trece de un lucru: fericirea e o stare individuala, o stare de spirit care dispare instantaneu in momentul in care apare notiunea de compromis, oricare ar fi natura acestuia.

Despre comportamentul feminin

Florina Pășcula — Sat, 22 May 2010 10:01:53 +0000

Am tot scris despre barbatii intalniti in cluburi si despre cat sunt de dezamagita de rasa masculina in general, insa nu am scris niciodata despre reprezentantele sexului frumos care isi pierd noptile prin baruri. In primul rand, oricat s-ar ascunde dupa deget, femeile ies in cluburi cu gandul de a agata. Un barbat poate iesi in club si numai pentru o bauta cu prietenii, insa in momentul in care o femeie decide sa iasa in “societate”, primul gand care ii trece prin cap este acela de a face o noua cucerire. Fie ca are o relatie stabila, fie ca e casatorita sau singura, o femeie iese in club pentru a atrage privirile. Si uneori, unele domnisoare se straduiesc mult prea tare sa faca asta, astfel incat reusesc sa atraga absolut toate privirile si nu neaparat intr-un mod pozitiv. Pana aici, nimic rau. Tututor ne place sa ne simtit admirati, iar femeilor cu atat mai mult. Vorba aia, ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place. De obicei, aspectele negative din comportamentul doamnelor si domnisoarelor incep dupa ora 2-3, dupa ce s-au incalzit deja, iar efectele alcoolului incep sa-si arate coltii. Nu stiu daca ma uit dupa barbati in club, cat analizez diferite fetiscane. In primul rand, este adevarat ca o femeie arata mult mai bine pe tocuri, drept dovada stau cele doua seri de cand am reinceput sa ma cocotz pe tocuri si de cand parca iar urla testosteronul in barbatii cu care iau contact, dupa ce o perioada care corespunde cu perioada mea de purtat pantofi sport si balerini, aproape nu ma mai baga nimeni in seama (nu ca ar fi asta o problema). O femeie e mult mai eleganta pe tocuri. Fie asortati la pantaloni, fie la o rochita sexy, o pereche de pantofi cu toc iti ofera o alta prestanta. Calitate care se transforma extraodinar de rapid in penibilitate in momentul in care o femeie se descalta si incepe sa danseze in picioarele goale. Nu pot sa inteleg fetele care renunta cu atata usurinta la papuci. Mi se pare dizgratios sa te urci pe o masa in picioarele goale si cu atat mai rau sa dansezi pe ringul de dans desculta, prin mizerie, printre pahare sparte, mucuri de tigara si servetele. Stiu mai bine decat oricine cat de incomode sunt tocurile, insa daca nu esti in stare sa stai doua, cinci sau zece ore pe tocuri de 10 centimetri, cumpara-ti pantofi mai comozi si pastreaza-ti prestanta feminina pana la capat. Un al doilea aspect care ma deranjeaza in legatura cu atitudinea feminina de prin cluburi este dorinta exagerata de a agata un barbat, indiferent cum ar fi acesta si ostentatia cu care este prezentata noua achizitie. Nu exista seara in care sa nu vad cate doua-trei domnisoare baute care sprijina toti peretii cluburilor sarutandu-se cu cate un tip si mai beat decat ele. Si stiu asta, deoarece vad cu cat dispret se uita barbatii lucizi la fetele care abia se mai tin pe picioare. Desi unii ma vor considera demodata, inca sunt de parere ca afectiunea sa dovedeste in particular si nicidecum in vazul tuturor. Nu mai vorbesc de combinatiile de o seara, care, dupa parerea mea, ar trebui sa se materializeze cu un numar de telefon si cu un pupic pe obraz si nicidecum cu o pipaiala in toata regula in vazul tuturor. Asta numesc eu lipsa de respect fata de propria persoana in primul rand si fata de ceilalti in al doilea rand.

Never too late

Florina Pășcula — Sat, 08 May 2010 13:11:32 +0000

De ceva vreme trec printr-o perioada ciudata. M-am mai plans de cateva ori ca nu sunt in stare sa ma indragostesc nicicum. Adevarul e ca nici nu ma straduiesc prea tare sa cunosc oameni, plus ca am impresia ca timpul meu e atat de pretios incat nu-mi permit sa mi-l irosesc in tot felul de companii neinteresante. Cu toate astea, discut uneori cu un coleg de apartament ceva mai experimentat decat mine despre iubirea eterna si mereu ajung la concluzia ca aceasta notiune exista numai pentru oamenii de 18 ani. Ei bine, astazi, cineva mi-a demonstrat exact contrariul. De cand lucrez in cel mai performant laborator foto din Cluj-Napoca am ocazia sa cunosc si altfel de oameni, oameni cu totul diferiti de cei care iubesc intunericul si cluburile mai mult decat lumina zilei. Developez poze in fiecare zi, vad mereu alte fete, alte povesti de viata si alte momente speciale din viata oamenilor. Astazi am printat pozele unei cliente care ne-a trecut pragul pentru a cincea oara in interval de o luna. O doamna stilata, undeva la 50 de ani, profesoara la un mare liceu din municipiu, iubitoare de flori si fotografie. Inca de la primul contact vizual, mi-a inspirat calm si intelepciune. Desi mereu a venit singura, astazi i-am developat o fotografie in care era insotita de un barbat la fel de stilat ca si dansa. “Ce sot simpatic. Frumos cuplu”, mi-am zis in gand. Dupa ce i-am laudat pozele artistice, doamna mi-a raspuns ca au fost facute la casa respectivului. “Am crezut ca e sotul dumneavoastra”, i-am replicat. “Nu, e un domn extraordinar care sper sa devina sotul meu in curand”. “Am divortat dupa 20 de ani de casnicie si patru copii. Am suferit foarte mult, dupa care l-am intalnit pe acest om deosebit, un om simplu dar care se comporta cu mine mai frumos decat oricine”. Pur si simplu mi-a picat fata. Adica eu, o pustoaica de 23 de ani ma plang ca o baba pentru ca nu gasesc ceea ce imi doresc in persoana unui barbat, in timp ce o femeie trecuta prin viata isi gaseste linistea la o varsta pe care eu probabil nu o sa o prind daca voi continua sa duc stilul de viata actual. As da orice sa pot descrie bucuria din ochii acestei femei cand vorbea despre iubirea intalnita la varsta a treia. Ochii ei emanau o lumina pura, o sclipire in care se vedea ca sentimentele inving ratiunea, precum si speranta de a regasi fericirea cu orice pret, oricat de tarziu ar putea parea pentru restul lumii.

No comment

Florina Pășcula — Wed, 05 May 2010 07:34:12 +0000

De multe ori ajung la concluzia ca exista tot mai multe cazuri in care animalele dau lectii de viata oamenilor. Nu stiu de ce, dar imi este mai mila de un caine vagabond decat de un cersetor. In urma cu cateva luni, cea mai iubita pisica din copilaria mea a fost ucisa de un caine. Cateva zile nu mi-a stat gandul decat la biata fiinta alaturi de care mi-am petrecut o buna perioada din viata si care si-a gasit sfarsitul intr-un mod atat de penibil dupa ce a trecut prin foarte multe aventuri. Momentan, imi impart putinul timp liber cu o alta pisicuta, o scumpete de felina pe care am salvat-o de la o viata de boschetara si careia ii fac toate poftele, desi este o nerecunoscatoare. Iubesc toate animalele, insa pisicile imi sunt mai dragi decat oricare. Asa ca nu e de mirare ca mi-au dat lacrimile cand am vazut clipul de mai jos. Luati exemplu de la niste biete animale care inteleg mai bine decat oamenii ca dragostea ar trebui sa dureze pana in ultima clipa.

Pisica de mai sus a fost calcata de o masina, iar motanul a incercat sa o resusciteze cateva ore, nelasand pe nimeni sa se apropie de ea. Intr-un final, cand la fata locului a ajuns un medic veterinar, era deja prea tarziu pentru ea.